Din flora sălbatică a României: imortelele

Puține flori au un nume atât de sugestiv precum imortelele. Cunoscute și sub denumiri precum siminoc, flori de paie sau floarea-patului, aceste plante sunt apreciate pentru o însușire neobișnuită: după uscare, florile își păstrează mult timp forma și culoarea, ca și cum timpul ar trece mai greu peste ele. În cazul imortelei sălbatice din flora României, este vorba despre Helichrysum arenarium, o specie din familia Asteraceae.

Numele popular „imortele” este folosit însă și pentru alte plante decorative ale căror flori sau inflorescențe pot fi uscate și păstrate. De aceea, este importantă diferența dintre speciile cultivate în grădini și siminocul sălbatic întâlnit în flora spontană a României.

O floare mică, dar ușor de recunoscut

Siminocul este o plantă erbacee cu tulpini drepte și frunze înguste, acoperite de peri fini. Florile sunt mici, de un galben-auriu intens, și sunt grupate în inflorescențe compacte aflate în vârful tulpinilor. Înflorirea poate avea loc din vară până în toamnă, perioada menționată în literatura de specialitate fiind, în general, din iunie până în octombrie.

Culoarea galbenă strălucitoare este una dintre caracteristicile care fac planta ușor de observat în zonele în care crește. Iar după uscare, florile își păstrează aspectul specific, motiv pentru care au fost folosite de multă vreme în buchete și decorațiuni. Denumirea științifică are și ea o poveste interesantă. Numele genului Helichrysum provine din grecescul helios, care înseamnă “soare”, și chrysos, “aur”, o referire la aspectul auriu al inflorescențelor.

Unde crește imortela sălbatică?

Spre deosebire de numeroasele imortele decorative cultivate în grădini, Helichrysum arenarium este o plantă perenă și face parte din flora spontană a României. Subspecia Helichrysum arenarium are un areal larg, care se întinde în Europa și până în Siberia și Iran, România fiind inclusă în aria sa naturală.

În țara noastră, siminocul este asociat mai ales cu zonele de câmpie și cu terenurile uscate, nisipoase sau ierboase. Cercetările asupra speciei menționează prezența sa în flora sălbatică a României, în special în habitate cu soluri nisipoase și în unele zone uscate. Există și o subspecie distinctă, Helichrysum arenarium subsp. ponticum, al cărei areal natural include România, Bulgaria și Ucraina.

De ce își păstrează florile atât de bine după uscare?

Secretul imortelelor se află în structura inflorescențelor. Aspectul lor rigid și textura papery a florilor permit păstrarea formei chiar și după ce planta își pierde apa. La siminoc, inflorescențele sunt alcătuite din numeroase flori mici, strânse în capitule, înconjurate de structuri asemănătoare unor bractee. Acestea contribuie la aspectul uscat, aproape „de hârtie”, specific florilor de paie. Tocmai această rezistență face ca imortelele să fie folosite în buchete uscate și aranjamente decorative, unde pot rămâne atractive mult timp.

Imortelele din grădină sunt altă poveste

Numele de „imortele” este folosit și pentru numeroase plante ornamentale cultivate special pentru flori uscate. Printre acestea se află specii și varietăți din genurile Helichrysum, Gomphrena, Statice sau Xerochrysum. Aceste plante nu trebuie confundate cu siminocul sălbatic din flora României.

Unele sunt anuale, altele perene, iar cerințele lor de cultivare diferă. De exemplu, speciile ornamentale de Helichrysum pot avea forme, dimensiuni și culori foarte diferite de modestul siminoc întâlnit în zonele sălbatice. Genul Helichrysum cuprinde, de altfel, plante anuale, perene erbacee, subarbuști și arbuști, multe dintre ele având inflorescențe cu aspect de hârtie și frunziș argintiu.

Foto: Profimedia