Mansarda a devenit soluția pentru nevoia crescândă de spațiu locuibil. Deși astăzi termenul de „mansardă“ este larg răspândit și cu toții avem reprezentări asemănătoare pentru mansarde, acestea nu au arătat dintotdeauna la fel. Pe vremea coloniştilor europeni, aceştia au descoperit, călătorind în Indonezia, un tip de clădire cu un acoperiş deosebit de interesant şi inedit pentru vremea aceea. Era vorba de o clădire al cărei acoperiş era adus către mijloc, formând un unghi ascuţit. La îmbinarea laturilor era fixată o scândură foarte rezistentă, pe lungul acoperişului. La unul dintre capete, acest acoperiş avea şi o deschizătură pe unde ieşea fumul. Coloniştilor li s-a părut această construcţie atât de interesantă, încât au adus conceptul înapoi în Europa. Pe măsură ce colonizarea s-a extins şi la teritoriul american, la fel s-a întâmplat şi cu folosirea acestui tip de acoperiş. Iniţial, asta e tot ce era: un acoperiş practic. Ulterior a fost transformat într-un fel de pod, folosit ca loc de depozitare a obiectelor de către familiile înstărite sau ca loc de uscat carnea de către măcelarii acelor vremuri. Așa a luat naștere mansarda. Cel care a promovat acest stil arhitectural a fost arhitectul francez François Mansart, care a trăit în jurul anilor 1600, iar mai târziu a fost îmbunătăţit de către nepotul său, Jules Hardouin-Mansart. Acesta a adus influenţele stilului baroc în arhitectura mansardelor, iar acest tip de spaţiu locuibil şi-a luat numele sub care îl cunoaştem astăzi, după cel a promotorului său. Jules Hardouin-Mansart a fost renumit în special datorită formei de lucarnă (fereastra instalată în panta acoperişului) pe care o folosea în designul său, aceasta devenind un fel de semnătură personală. Bineînţeles, ca orice stil nou, stilul arhitectural al mansardelor a primit şi critici, mulţi dintre arhitecţii acelor vremuri obiectând în faţa popularizării acestor locuinţe şi invocând ca motiv faptul că François Mansart nu avea pregătire ca arhitect. Ceea ce era adevărat. Tatăl său era un dulgher priceput, iar Mansart a fost pregătit de rudele sale în sculptură şi cioplirea pietrei. Se spune că, îndrăgind lucrul cu mâinile, acesta a devenit ucenicul arhitectului Salomon de Brosse, cel mai renumit arhitect din timpul regimului lui Henri al IV-lea. Deşi, fiind talentat, şi-a pus amprenta asupra stilului arhitectural al mansardelor (şi, odată cu amprenta, şi numele), se spune despre el că era un perfecţionist şi că adesea dărâma construcţiile ridicate, pentru a le îmbunătăţi. Era tocmit de obicei numai de persoane de vază din oraș, deoarece până la finalizarea lucrării, cheltuia foarte mult pe dărâmare și reconstrucție.Tocmai de aceea, din perioada maturităţii sale arhitecturale au rămas puţine clădiri care îi poartă amprenta, cea mai renumită fiind Château de Maisons, situat într-o suburbie a Parisului. De la simpla mansardă locuibilă schiţată de Mansart în 1620, s-a ajuns la o construcţie elaborată, îmbogăţită cu elemente arhitecturale decorative şi cu o capacitate utilizabilă mult mai mare. Acest lucru s-a datorat în principal faptului că, în încercarea de a păstra stilul arhitectural al oraşului, în 1783, în Paris, a fost dată o lege care interzicea construirea unor clădiri mai înalte de 20 m. Însă, cum această înălţime era măsurată de la bază până la linia acoperişului, orice spaţiu oferit în interiorul acoperişului putea fi valorizat ca spaţiu de locuit. Astfel, s-a ajuns destul de repede ca o asemenea mansardă să adăpostească nu doar un etaj, ci până la patru etaje utilizabile. Următorul salt în evoluţia arhitecturală a mansardelor a început de prin 1850, ca parte dintr-o revoluţie arhitecturală denumită „stilul celui de-al doilea Imperiu“. Apărut în Paris, acest stil combina elemente din arhitectura franceză din timpul celui de-al Doilea Imperiu Francez cu elemente din renaşterea italiană şi stilul gotic. Acest stil s-a răspândit rapid în întreaga lume, în special în SUA şi Canada. Aici a fost adoptat nu doar pentru construcţia conacelor, ci şi la clădiri publice. Un element distinctiv larg folosit în arhitectura acestui stil era reprezentat de turnuleţele pe care le avea mansarda, care astfel aduceau vag aminte de nişte castele europene şi erau prevăzute cu lucarne triunghiulare, pentru un aspect gotic. Spre sfârşitul secolului 20, arhitecţii au adus un nou stil în construcţia mansardelor, stilul post-modernist, care reuneşte elemente clasice cu finisaje moderne. În multe zone ale SUA, dar şi în Anglia sau Franţa, mansardele erau folosite şi la blocuri de apartamente, punând la dispoziţie un spaţiu generos, adesea necompartimentat, tip studio. La noi în ţară, mansarda a fost considerată multă vreme un apanaj al celor înstăriţi, însă, odată cu ieftinirea materialelor de construcţie, foarte mulţi dintre cei care urmează să îşi ridice o casă adaugă în planul arhitectural şi existenţa unei mansarde, indiferent că o vor folosi ca spaţiu de lucru, dormitor sau cu vreo altă destinaţie. Foto: www.pixabay.com Text: redactia Practic Distribuie articolul pe: