Pinscher pitic cu personalitate

0

Virginia Hrehoreșen, loc. Vidra, jud. Vrancea
Stimați prieteni,
Vă voi povesti despre cățelușul meu Tomi, un pinscher pitic, de culoare roșie, născut pe 18 iunie 2007 din părinți campioni. Am carnet de sănătate cu pedigree emis de unde a fost cumpărat.
Mi l-a adus într-un prosop și era plin de purici. Avea 1 lună și jumătate, era mic, mic de tot, un ghemotoc ce-l cuprindeam cu amândouă palmele. Repede i-am făcut baie cu săpun de casă pentru că nu aveam altceva și astfel l-am scăpat de musafirii nepoftiți care-l supărau. Era cu părul extrem de scurt, pe piept și burtă nu avea deloc. După baie l-am pus pe pat înfășurat într-un prosop curat, dar tremura și plângea, încât ne-am speriat. Atunci soțul meu l-a luat și l-a băgat la piept sub cămașă, să simtă căldură. Ce bucuros a fost!

catel pinscher
Foto: Virginia Hrehoresen
Eram în camera de vară unde aveam două paturi de câte o persoană, mai înalte. Nu putea să se urce în pat și plângea, agățat ca o pisică la marginea patului. Atunci, pentru că îmi era milă de cățeluș, dar și pentru că era drăgălaș, l-am luam în pat. În fața casei aveam trei meri mai scunzi. Ieșeam prin curte iar Tomi inspecta toată curtea și trebuia să fim atenți pe unde umblă, deoarece încă era foarte mic, îl pierdeam repede din ochi și ne era teamă că ar putea să cadă ceva pe el. A venit vremea să culegem merele. Soțul era sus într-un măr, iar eu eram suită pe un scăunel mic și culegeam merele de pe poalele pomului, dar în același timp îl urmăream pe Tomi.
Deodată a dispărut și am început să-l strig și, pentru că nu apărea de nicăieri, tocmai voiam să mă dau jos, când apare de pe prispa casei cu castronașul cu mâncare în gură. Drăguțul mânca și neîndurându-se de mâncare și-a luat „farfuria” și venea spre mine. A venit frigul și ne-am mutat în dormitorul de iarnă și aici aveam tot două paturi de câte o persoană. I-am făcut pătuțul într-un coșuleț de nuiele, căptușit cu o păturică moale. Dar în prima noapte nu a vrut să doarmă acolo. Venea pe marginea paturilor, când la mine, când la soț și plângea, scheuna îngrozitor. Neputând să dormim, ne-am călcat pe inimă și l-am luat în pat. Din momentul acela ne-am semnat sentința. Cățelul dormea cu noi în pat și așa a trecut toată iarna. Când îl scoteam afară pentru necesități, fiind foarte friguros, tremura așa de tare și fiind micuț mai că era gata să cadă din picioare.
A venit primăvara, fericire mare pentru el fiindcă putea alerga prin curte, să facă fel de fel de năzdrăvănii. Toată iarna trebuia să ne jucăm cu el, era dependent de alintare și iubire. Este un câine care cere multă iubire, dar și el ți-o întoarce. Dacă lucram grădina, venea cu noi și stătea lipit pe piciorul nostru și urmărea cu interes tot ce făceam, se uita spre noi cu ochișorii lui ca două mărgele și parcă îți spunea „ce faci acolo?”.
Întotdeauna când făceam ceva și era lângă noi vorbeam cu el ca și cu un adult, iar după ani am constatat că înțelege absolut tot ce îi spunem, dar foarte greu l-am învățat să răspundă la unele comenzi, fiind și foarte încăpățânat. Noi spunem că are personalitate. A venit vremea caldă și l-am culcat afară pe prispă (este acoperită) pe un balansoar unde i-am aranjat culcușul bine căptușit și îl acoperim cu o plăpumioară făcută din pătură moale. S-a adaptat foarte repede, chiar din prima noapte.
A devenit un câine foarte devotat și foarte rău pentru străini. Nimeni nu poate intra în curte pentru că pe cei din afară îi mușcă imediat. Este așa de iute, încât nici nu știi când se repede. Într-o zi o prietenă a venit să ne uităm la flori și mi-a spus că nu îi este frică de câini și că până acum nu a fost mușcată. Am stat în curte peste o oră, să trecem în revistă toate florile. De când a intrat pe poartă, a lătrat continuu, stând lângă piciorul ei. Prietena mea vorbea mereu cu el, dar Tomi al meu aproape că răgușise și tot nu se oprea. Ea îmi spunea că până acum nu a văzut un așa câine. La plecare a însoțit-o până la poartă lătrând furios și în momentul când să iasă, cu o iuțeală nemaipomenită a apucat-o de picior, dar noroc că avea pantalon. A plecat, s-a potolit și a venit lângă mine și s-a lipit de piciorul meu, se alinta și avea o mimică expresivă care parcă spunea „vezi, te-am apărat”.
Are ochișorii ca două mărgele și un botic lung, corpul plin de mușchi. Îl vaccinez în fiecare an și este foarte greu să-l țin pentru că este puternic. Îl hrănim foarte bine, facem mâncare cu tacâmuri de pui (pentru că mai avem un câine, dar este un metis) și îi dăm granule speciale. Îl hrănim de două ori pe zi, întâi îi dau porția de granule, apoi mâncare gătită. Lumea spune că se vede că este hrănit bine. Nu a fost bolnav niciodată, îl vaccinăm în fiecare an. Pentru noi este cel mai iubit dintre câini. Îl iubim ca pe un copil și avem grijă de el.
Aș dori ca toate animalele, indiferent ce sunt, să fie hrănite cum trebuie, iubite și îngrijite. Dragii mei, iubiți animalele, pentru că și ele la rândul lor, vor fi afectuoase cu voi.
Foto: Virginia Hrehoreșen
 

Comentarii Facebook

comentarii

Leave A Reply