Ne-am atașat de Cioruța

0

Aurora Luchian, Vaslui,  jud. Vaslui
Dragi prieteni,
Cred că cei mai bogați oameni, sufleteşte vorbind, sunt cei care iubesc necondiționat necuvântătoarele.
Să poți pătrunde în lumea lor fascinantă, să le înțelegi, să poți comunica într-un mod aparte, să te poți bucura de drăgălăşeniile şi inteligența lor, este ca un dar de la Dumnezeu, este ceva extraordinar! Deşi vă va părea ciudată povestioara mea, este cât se poate de reală. Pe la sfârşitul lunii iunie, la tulpina unui cireş, am găsit un pui de cioară golaş. Nu ştiu cum ajunsese acolo, căci nu stăpânea bine mersul, iar o colonie de ciori, îşi avea cuiburile ceva mai departe. Era apatic, moale, un mic neputincios, şi flămând, şi nu era rănit, aşa cum crezusem inițial. Când l-a luat fiul meu, Eden, în mână, nu s-a sfiit, ba părea că îşi găsise liniştea şi ocrotirea.

cioara
Foto: Aurora Luchian
La insistențele băiatului l-am luat acasă. I-am pregătit o „căsuță”, nu putea nici păşi prea mult, de zburat nici atât; şi după ce l-am verificat prin penaj, să nu aibă paraziți, l-am şters uşor, cu câteva şervețele umede şi l-am hrănit. Aveam în casă doar cireşe şi miez de nuci. Le-am sfărâmițat şi deschizându-i cioculețul, i le introduceam cu grijă. I-am dat şi câteva picături de apă cu o seringă. Zâmbesc şi acum când îmi amintesc cât de lacom înghițea hrana, însă şi cum mă privea într-un ochi, uşor confuz şi cam timorat. Cine ştie ce-i trecea prin căpşorul mic! În acea zi, am mers la farmacia veterinară şi i-am cumpărat hrană specială, iar Cioruța, pentru că aşa am numit-o, a început să se înzdrăvenească şi să păşească uşor.
La început, picioruşele i se duceau lateral şi pica în coadă, însă după patru zile, păşea țanțoşă după mine prin casă, mă urmărea peste tot, şi mereu se răsucea cu fața spre mine când îi vorbeam, fixându-mă când cu un ochi, când cu celălalt, cert, ascultându-mă. O îndrăgisem mult şi o îngrijeam. Cioruța era o inteligentă care pricepea când îi vorbeam, când o strigam să o hrănesc, ori să o răsfăț. Adora să-mi stea cocoțată pe câte un deget, pe mână, şi-i plăcea să o mângâi delicat. Până la Cioruța, nu dădeam importanță ciorilor, considerându-le cam gălăgioase şi neatractive, însă acum le privesc cu admirație şi drag. Într-o zi, i-am adus o crenguță, pe care am înfipt-o (cimentat-o) într-o cutiuță metalică, şi acolo dormea noaptea, pentru că începuse să exerseze zborul timid şi scurt şi observasem că îi plăcea înălțimea. Asta m-a bucurat, însă m-a şi întristat, ştiam că viața sa era zborul în înaltul cerului, alături de rudele sale. După două săptămâni, survola apartamentul, prindea musculițe, țânțari, ciugulea orice. Era o descurcăreață! După ce mânca, zbura spre ferestre, rămânând acolo, bătând uşor cu ciocul în ele, semn clar că trebuia să o las să plece, deşi mă ataşasem mult de ea. Am dus-o unde era colonia de ciori şi am lăsat-o sub un cireş, cu inima strânsă, ştiam că îmi va lipsi. Când am eliberat-o, a zburat sus, pe un gard, iar asta m-a bucurat enorm, ştiam că se va descurca şi nu va putea fi vânată de niciun cotoi pofticios. Acum când văd ciori, îmi imaginez că printre ele este şi Cioruța mea.
Foto: Aurora Luchian

Comentarii Facebook

comentarii

Leave A Reply