Irișii sunt decorativi și rezistenți

1
iris pseudacorus
Foto: Svetlana Popescu
Svetlana Popescu, București
Irișii au strâns și țin doar pentru ei toate calitățile laolaltă: sunt decorativi, nepretențioși, rezistenți la boli și dăunători, la vânt și ger. Vi-i prezint pe îndelete.
Irișii pseudacorus, sau irișii de apă, sunt cunoscuți drept iriși „de baltă”.
În tufa sa impunătoare cu frunze verde-smarald, ușor căzătoare, se ascund tije florale ce poartă o multitudine de flori: 10-14 la număr. Florile nu sunt mari și moțate. În schimb sunt delicate, de un galben la care alți iriși râvnesc cu nesaț, iar pata ocru-portocalie le dă un aer aristocratic de invidiat. Există și soiuri, mai rar, este drept, cu floare albă (Iris p. alba), dar și soiuri cu frunzele dungate (Iris p. variegata).
Îngrijire. I. pseudacorus nu are nevoie de un sol anume. Are nevoie de apă, dar dacă lipsim mai mult, să zicem, 2-3 săptămâni și nici ploaia nu este darnică în acea perioadă, el nu se supără. Stă la fel de vajnic și verde, mândru că se găsește în grădina noastră.
E drept că este un invadator și că-i place foarte mult să se impună. O face foarte ușor, pe nesimțite, folosindu-și rizomii „călători”. Chiar dacă încercăm să ne măsurăm forțele cu el, la propriu, smulgându-l din locurile acaparate, vom avea de pierdut, pentru că este foarte greu să-l urnești. De aceea, va trebui să fim foarte atenți și să nu-i permitem să se extindă. Cum putem realiza acest lucru? Foarte simplu. Suprimăm tijele după înflorire. Tufa are un aspect îngrijit, iar grădina este în afara oricărui pericol expansionist. Boli și dăunători. Pentru el nu există așa ceva. Bolile și dăunătorii îl ocolesc sistematic, ca și cum ar fi sub protecție divină.
 Înmulțire și plantare.
Înmulțirea se face prin semințe, adâncite la 1,5-2 cm și prin divizarea tufei sau prin segmente de rizom cu 2-3 muguri.
 I. pseudacorus, fiind un iris foarte înalt (poate ajunge și la 180-190 cm. înălțime într-un sol bogat) este un decor minunat pentru planul îndepărtat al unei grădini. Există vreun loc inestetic în gradină, pe lângă casă, lângă garaj, magazie sau bucătăria de vară? Nici o grijă, îl vom decora cu una, două sau trei tufe de I. pseudacorus. Avem în grădină un ochi de apă, vreun iaz sau heleșteu? Ce bine! Cât de vesel va fi irisul nostru cu picioarele în apa de numai 20-30 cm adâncime, nu mai mult, pentru că nu-i place la adâncime mare. Își pierde suflarea. Se întâmplă să fie vreun colț de grădină pustiu și trist? Atunci de ce nu plantați un Iris pseudacorus?
iris spuria
Foto: Svetlana Popescu
Irisul spuria, un stânjenel pe cât de interesant, deosebit, chiar exotic, pe atât de necunoscut și, pe nedrept ignorat. Florile sale sunt inimitabile, și deci, de neconfundat cu niciun alt tip de iris. 
Cele mai simple au oarece asemănare cu florile irisului hollandica; în schimb, soiurile noi se deosebesc total prin mărime și colorit, amintind mai degrabă de florile orhideelor.
 I. spuria înflorește timp îndelungat. Iată încă o calitate de netăgăduit. Să facem o comparație: la I. germanica floarea ține două-două zile  și jumătate; I. sibirica – 3 zile; I. Ensata între trei și chiar 5 zile, dacă este într-o zonă mai răcoroasă.
Floarea Irisului spuria ține 1 săptămână! Ce spuneți?! Vă imaginați câte săptămâni vă puteți bucura de florile acestui minunat iris?! Si acest lucru se întâmplă cam la trei săptămâni după ce ceilalți iriși, au încetat să mai înflorească. Frunzișul, și el, reprezintă încă un atu în favoarea acestui cavaler frumos. Tufa de I. spuria, cu frunze înguste, lanceolate de un verde intens, luminos, suculente, este înaltă, viguroasă, cu un număr mare de tije florale. Îngrijire. I. spuria face parte din categoria plantelor nepretențioase. Desigur, ca oricărui Iris, îi va plăcea locul însorit, chiar dacă suportă și o ușoară umbrire, mai ales în orele amiezii. Solul pe care îl preferă nu trebuie să fie dintre cele perfecte. Dacă este afânat, permeabil la apă și aer și neutru, el va fi mulțumit. Firește, nu va refuza niciun sol bogat în humus, dar nici exagerat de îmbogățit, pentru că vrem să vedem și flori, nu doar frunze. De hrănit îl vom hrăni în prima jumătate a sezonului cu îngrășăminte minerale sau organice. După înflorire, pentru a păstra aspectul decorativ al tufei, se vor îndepărta tijele florale și îl vom uda din abundență. Mai rar, dar din abundență. În cazul în care acest lucru e mai greu de realizat, se va recurge la tunderea drastică a tufei. În acest fel, ea se va regenera minunat. Pe un singur loc, dacă este însorit și umed, nu băltit, I. spuria crește fără probleme și până la 16-18 ani. Iarna, totuși, este mai bine să-l protejăm cu un strat de mulcire.
Plantare și înmulțire. Irisului spuria nu-i place deloc să fie divizat. După o astfel de operație el este foarte stresat, crește greu, stagnează chiar, și deseori în următorul sezon refuză să înflorească. Atât de necăjit este. Dacă totuși suntem nevoiți s-o facem (fie să-l transplantăm, fie să-l divizăm) alegem perioada cea mai potrivită: septembrie-octombrie. După efectuarea operațiilor nu uităm să mulcim, neapărat. Boli și dăunători. Dăunătorii cam ocolesc această plantă. Și bine fac. Ca posibile boli amintesc putrezirea coletului, cauza fiind o ciupercă (Sclerotium rolfisii) cu un aspect albicios și care se dezvoltă foarte repede. Ciuperca se manifestă primăvara târziu sau la începutul verii. În general, se vor remarca probleme la nivelul rizomilor și al rădăcinilor, iar în jurul irisului se vor putea observa sporii. Specialiștii susțin că în doar 48 de ore, dacă temperatura crește la 25-30 grade Celsius, atacul Sclerotium rolfisii poate fi vizibil pe toată planta. Pentru a scăpa de această problemă, trebuie să se dezinfecteze chimic sau termic solul/substratul, rizomii irisului să se expună la lumină (în soare, direct), să se curețe țesuturile atacate și, la transplantare, să se igienizeze planta cu o soluție de înălbitor în concentrație de 10%. Se poate folosi apa oxigenată în concentrație de 10%, sau soluție de permanganat de potasiu (soluția trebuie sa fie violet închis) în care ținem plantele atacate de la câteva minute la 1-2 ore, în funcție de intensitatea atacului. Se mai poate presăra cenușă sau cărbune (din farmacie) pisat.
Efectul decorativ al I. spuria este deosebit atât în gradină cât și în diferite vase sau buchete, ca floare tăiată. Practic, pentru iubitorii de frumos, spuria este un tip de iris de neprețuit. Solitar – este impozant, în plan îndepărtat este un decor desăvârșit pentru alte plante fie ele perene sau anuale. Împreună cu coniferele joase sau pe maluri de iazuri sau heleșteie, pe lângă terase sau în patio, Irisul spuria va atrage privirile fără greș. Și cu greu mai poți să-ți desprinzi privirile de la el.
 Vrei o grădină deosebită? Atunci plantează Iris spuria.
Vă scriu și despre alți doi iriși: Iris sibirica și Iris ensata (sau hanashobu – iris japonez). Dragi cititori, cine crede că spațiile de pe lângă heleștee sau iazuri, ca și cele din colțurile ușor umbroase ale grădinii nu pot fi decorate cu iriși, se înșală amarnic. Pentru acest mic neajuns au fost aduși pe lume Iris sibirica și Iris ensata. Primii, sfioși și maiestuoși deopotrivă, ceilalți – originali, exotici, impresionanți. Tufa, chiar și fără flori, este un regal pentru priviri: zveltă și maiestuoasă la cel japonez și o adevărata fântână arteziană în varii nuanțe de verde, la cel siberian. Florile Irisului sibirica, chiar dacă nu sunt la fel de împăunate ca cele ale irisului germanica, și nici parfumate, te farmecă prin forma și coloritul lor deosebit de originale. Tija florală este ramificată și poartă pe ea un număr mai redus de flori, 2-4. Să nu ne necăjim, însă, deoarece numărul mai mic de flori este compensat cu numărul mult mai mare de tije florale dintr-o tufă de iris sibirica. La irisul ensata florile sunt mari (la unele soiuri ajunge până la 15-20 cm), în culori, nuanțe și combinații desăvârșite. Înfloresc mai târziu decât restul irișilor, ceea ce face ca bucuria de a admira iriși în grădină să se prelungească cu câteva săptămâni bune. Floarea rezistă nu doar o zi, ca la I. germanica, ci 3-4 și chiar 5 zile, dacă vremea este răcoroasă. 
Și „siberianul” și „japonezul” sunt rezistenți la vânt și nu trebuie să ne îngrijoreze, așa cum se întâmplă în cazul I. germanica, dacă zona în care-l cazăm este sau nu adăpostită. Ceea ce este foarte interesant și deosebit pentru I. sibirica, este faptul că rădăcinile sale puternice nu numai că îmbunătățesc structura solului, dar îl și feresc de bacteriile și ciupercile patogene. Practic, plantând iIrisul siberian în grădina noastră, îmbinăm plăcutul cu utilul, iar plantându-l laolaltă cu I. ensata, dublăm, ba nu, înzecim plăcutul.
Îngrijire. Irișii siberian și ensata nu sunt prea pretențioși. Cu toate acestea, se vor dezvolta mult mai bine într-un sol bogat (neutru sau ușor acid, pH 5-6), bine drenat (apa poate să băltească, doar pentru o perioadă scurtă).
Hrănire. Primăvara, când începe să se ițească de sub zăpadă și a doua oară, după ce florile s-au trecut, îi vom hrăni cu „supă” de buruieni, (adică buruieni macerate timp de 7-10 zile, în diluție cu apă de ploaie sau „stată” de 1:3 (iar pe siberian, și doar pe el, și cu cenușă de lemne, cam 50 gr/mp).
Important de știut: înainte de hrănire solul se va uda din abundență, pentru ca elementele hrănitoare din soluțiile administrate să fie ușor asimilabile. 
Florile fanate vor fi îndepărtate și, când perioada de înflorire s-a sfârșit, vom avea grijă să tăiem și tijele florale.
Udarea. Pentru irisul siberian se va ține cont că el crește și se dezvoltă minunat într-un sol răcoros și umed (reavăn), dar nu ud. I. ensata iubește nespus zonele însorite, nu suportă băltirea, dar nici uscăciunea în exces. În verile sau perioadele de uscăciune prelungită, și pe unii și pe ceilalți, va trebui să-i udăm din abundență și relativ des. Irisului ensata i se va asigura apa necesară pe toată perioada de înflorire pentru o dezvoltare armonioasă a florilor.
 Tufele vor fi întreținute îndepărtând frunzele uscate (care vor fi arse), atacate sau bolnave. Toamna târziu vom tunde tufele cam la 10-15 cm de la bază. Nu o vom face mai devreme, deoarece altfel, planta nu va fi suficient hrănită, iar în anul următor riscăm să avem doar frunze. Tufele se vor diviza o dată la 5-6 ani, pentru a păstra planta viguroasă și pentru a evita degenerarea ei.
 Irișii sibirica sunt rezistenți la ger, pe câtă vreme I. ensata chiar dacă sunt rezistenți la frig, gerul poate să-i distrugă. De aceea n-ar fi rău să-i protejăm, și pe unii și pe ceilalți, cu un strat de mulci din turbă uscată, compost, frunze sau iarbă uscate, ace și/sau ramuri de conifere.
 Atenție! Spre deosebire de I. germanica, I. ensata nu suportă solurile calcaroase. Astfel,  niciodată nu vom pudra pe lângă ei cenușă sau var stins.  Înmulțire și plantare: înmulți-ea prin divizare se poate face toamna târziu, după îngălbenirea frunzelor, sau primăvara devreme, înainte de pornirea în vegetație, și chiar vara, la 2-3 săptămâni după ce s-au uscat florile. La I. ensata cel mai bine la sfârșitul verii-începutul toamnei. Mare atenție la rizomul de I. ensata, nu  are voie să se usuce înainte de plantare, așa că, după divizare, va fi ținut într-o țesătură umedă, în turbă sau mușchi sfagnum umezite, până pregătim lăcașul de plantare. Rizomul la „siberieni” și „japonezi” este ușor diferit față de cel al I. germanica. Are, deasupra, un fel de ciuf, format de resturile tecilor frunzelor. Pentru plantare se face o groapă suficient de adâncă, astfel ca rădăcinile să stea libere, nu chircite. La I. sibirica rizomul se adâncește la 3-5 cm, iar la I. ensata cam 5-7 cm, se acoperă cu pământ, apoi se mulcește cu iarbă cosită, dar nu crudă, ci veștedă. Distanța de plantare este mai mare (50-80 cm) la I. sibirica, dat fiind că este o plantă generoasă, largă, și doar de 30-40 cm la I. ensata, a cărui tufă este mai zveltă.
 Pentru o „plantare prescurtată” (rapidă) putem proceda astfel: înfigem cazmaua (hârlețul) la o adâncime de 1/2 de lamă, aplecăm în unghi de 30-40°, în spațiul creat punem rizomul, după care, trăgând ușor cazmaua, acoperim cu pământ planta. Se udă din abundență și se mulcește.
Boli și dăunători: Cei doi cavaleri fac parte dintre speciile cele mai rezistente la boli. Ca boli, bacterioza, care decimează practic Irisul germanica, nici măcar nu-i bagă în seama. Dăunătorii, cam aceeași ca la majoritatea soiurilor de iriși, sunt reprezentați de melci si limacși (împotriva lor vom presară cenușă si/sau coji de ou mărunțite, ace de conifere, zaț de cafea) și, extrem de rar, musca irisului. De aceea, profilactic, primăvara devreme, înainte de luna mai (când acest dăunător își începe plimbările în căutarea depunerii ouălor), vom stropi, eventual, cu un insecticid sistemic (ex. Decis, sau orice substanță similară), iar pe timpul verii vom semăna pe lângă ei calendula (gălbenele) și crăițe, care vor îndepărta acest dușman de la preferații noștri.  Despre acești minunați iriși am putea povesti la nesfârșit, așa că, pentru a face economie de timp, cel mai potrivit ar fi să le găsiți loc în grădina voastră. Când vor înflori, doar privindu-i, veți afla ceea ce ați fi putut citi în sute de tomuri. Mult succes tuturor!

Comentarii Facebook

comentarii

Discussion1 Comment

  1. Pingback: Flori pentru mese festive | Revista Practic idei

Leave A Reply