Cum am întâlnit-o pe Sister, îngerul copiilor

0
www.pixabay.com

Este o zi mohorâtă de februarie 2011, cu ploaie cețoasă și frig ce îți trece prin toate hainele și se înfige hămesit în oase, asa cum sunt și gândurile ce trec prin mintea mea. Doamne, ce caut eu aici? Ce este acest loc? Ce blestem s-a abătut acestor ființe gingașe? Scrâșnesc din dinți, mă uit în jur fără să-mi vină a crede ochilor că există atâta durere pe lume. Însă este doar o zi obișnuită la Centrul de Recuperare N. Robănescu din Capitală, aflat în incinta Spitalului Marie Curie (fostul Budimex, cum se numea pe vremuri). Este o clădire modernă, primitoare, unde se înghesuie părinții cu copiii veniți la tratament. Este luni, se fac internări și holurile devin neîncăpătoare pentru zecile de cărucioare și copii, unii liniștiți, alții prea agitați. Fiecare are câte o problemă de sănătate mai mult sau mai puțin evidentă și își așteaptă rândul să intre în cabinetul de consultații. Totul se face doar cu programare obținută cu mult timp înainte. Unii știu deja care este mersul lucrurilor, pentru că vin de mai multă vreme aici. Alții se precipită, se agită uimiți de haosul aparent. Dar toate rotițele sistemului se mișcă într-un ritm precis și pentru toți se găsește timp de ascultat, timp de văzut, timp de alinat o durere. Și toți vin aici să soarbă un strop de speranță. Este o imagine atât de copleșitoare, încât îmi vine să leșin și trebuie să iau gură de aer. Așa ajung în curtea centrului. Locul frumos amenajat mă face să cred că atrage micii pacienți din spital să se joace când timpul devine mai bun.

Părerea mi se confirmă peste câteva săptămâni, când odată instalată primăvara, mai multe mămici își plimbă pruncii și schimbă păreri în acest loc. Printre ele se distinge o siluetă aparte, este o femeie subțire, în vârstă, cu părul ca neaua, îmbrăcată într-un halat alb scurt, impecabil. Are aspect de infirmieră și toată lumea o salută cu drag și respect, ea zâmbește cald, dă din cap și se îngrijește cu mare dragoste de un copilaș foarte bolnav. Îl dă în leagăn și de la distanță pare să-i spună o poveste. Copilul nu vorbește, dar o arată că înțelege. Poate doar îi simte dragostea, blândețea, căci are o mină fericită, ceea ce mă face să cred că este cineva din familie, deși fizic nu observ vreo asemănare. 

Ulterior am văzut-o și cu alți copilași, față de care se purta cu o grijă exemplară, de parcă ar fi fost nepoții ei. Dar nu erau ai ei decât cu sufletul, erau bieți copiii suferinzi, abandonați de familie în spital, care își primeau porția de dragoste necondiționată pe care ar fi meritat să o aibă de la cei care le-au dat viață. Îi iubea și-i îngrijea cu infinită răbdare, îi încuraja, îi lua în brațe și le alina durerile, îi învăța cu o dăruire pe care n-am mai întâlnit-o. Era îngerul care veghea asupra celor mai nefericite suflețele. Când trecea pe hol, toți se bucurau de prezenta ei binefăcătoare. Se oprea la fiecare copilaș pe care îl simțea în nevoie. Pentru fiecare avea câte un gest frumos. Toți, de la cei mai mici pacienți până la medici, îi spuneau simplu Sister. Mai târziu am aflat că Sister se numea Mary Aloysius Kiernan și era membră a Ordinului Sisters of Mercy of Great Britain. A murit la 89 de ani, dintre care ultimii 22 i-a petrecut îngrijind ca voluntar copiii din centru, din spital și nu numai.

Și acum când se întâmplă să ajung pe la spital sau în centrul de recuperare, gândul mă poartă către Sister. Dar dragostea pe care a împărtășit-o nu a dispărut odată cu ea, a prins rădăcini, unii copii cu foarte puține șanse de a avea o viață normală s-au recuperat, au fost integrați în familii iubitoare. Iar alți oameni cu suflet mare au fost inspirați de exemplul lui Sister și au încercat să-i ducă munca mai departe. Mai multe despre cum poți ajuta si tu micii pacienți găsești pe https://voluntarinspital.wordpress.com.

Gânduri de Monica Viericiu

Foto de la www.pixabay.com

Comentarii Facebook

comentarii

Leave A Reply